În fiecare 15 septembrie îmi imaginez că totul va fi altfel, că va veni o vreme în care graniţele şcolii vor fi libere. Libere aşa cum înţeleg eu libertatea.
Şi-atunci, văd şcoala ca un imens ecran panoramic cu transmitere prin sateliţi artificiali de pe planetele sistemului solar, iar grădina şcolii luminată puternic după o ploaie de meteoriţi. Mă regăsesc admirând sutele de flori incandescente presărate pe pământ, pe care scrie cu litere de foc „Bine aţi venit!”.
1. Deschiderea anului şcolar – 15 septembrie
A mai trecut un an. E iarăşi 15 septembrie. Şcoala îşi primeşte elevii în haine de sărbătoare. Aceleaşi de anul trecut. Refolosite…
Ghirlande de flori şi steluţe multicolore zâmbesc pe la geamuri. Muzica lui Mihai Constantinescu – pe care-o ştiu şi câinii comunitari din Reşita – îmi gâdilă urechile:
„O lume minunată în care veţi găsi
Numai copii;
O lume cu mult soare şi mii de jucării
Pentru copii;
În lumea cu poveşti şi flori veţi întâlni
Numai copii;
O lume-a inocenţei păstraţi-o orice-ar fi
Pentru copii”
Ora 9. Curtea şcolii este curată, iar careurile sunt marcate proaspăt. O mare de copii şi părinţi freamătă necontenit. Flori. Multe flori.
La prezidiul amenajat pe scena din curtea şcolii apar cei doi directori, preotul Daniel, un reprezentant al primăriei şi altul de la minister. Conducerea şcolii e încliftată în haine noi, pantofi de piele care fac răni: preotul poartă veşmintele de sărbătoare; cei doi funcţionari par decupaţi de la rubrica „Aşa nu!”. Fiecare ţine câte un discurs lung şi plictisitor. Cei mai mulţi nu-l ascultă.
Ca la orice sărbătoare şi dascălii şi-au scos de la naftalină taioarele bătrâne şi pantofii cu scârţ, ca să fie în ton cu şcoala. Unii s-au mai îngrăşat, alţii – puţini la număr – au slăbit. Copiii – însă – sunt veseli, guralivi, nerăbdători. Vorbesc tare, căci au ce-şi povesti.
Rugăciunea părintelui Daniel îi face pe toţi să tacă şi să-şi amintească de trecerea lor prin lume şi de căinţă. Părinţi, copii şi dascăli îşi fac cruci ample şi aşteaptă smeriţi ca agheasma să le ude creştetul. Dă, Doamne!
Mesajul Primului Ministru sau – după caz – al ministrului de resort – în cazul în care nu e prea ocupat cu campania electorală – se pierde în negura şcolii. În atâţia ani de când predau, niciodată n-am înţeles cum de poţi rosti atâtea vorbe fără sens în atât de multe cuvinte adresate copiilor.
Momentul care mă marchează la fiecare început de an şcolar este intrarea bobocilor (elevii de clasa I) în şcoală, moment care durează cel mult trei minute, timp în care trec din plâns în râs. Deodată, de nu ştiu unde, elevii claselor a patra fac un culoar, ţinând în mână buchete de flori. Doamna director anunţă: „Clasa I A: învăţătoare Dimulescu Maria. Clasa I B: învăţătoare Lăcătuşu Cristina. Clasa I C: învăţătoare Avramescu Vasilica”. Şi-atunci, prin culoarul de copii şi flori pătrund bobocii. Mici. Timizi. Neştiutori. Cei care au norocul să fie primii, o ţin de mână chiar pe „doamna”. Mihai Constantinescu şi „O lume minunată” umplu curtea. Ceilalţi elevi aplaudă. Bobocii râd, dar nu e râsul lor sau plâng cu nişte lacrimi adevărate care li se înnoadă sub barbă. Doi câte doi intră pe uşa şcolii, deasupra căreia scrie frumos „Bine aţi venit în Palatul Învăţăturii!”. Şi de piatră să fii şi tot îţi dau lacrimile, când îi vezi atât de mici cărând baştai ghiozdanele în spate şi încercând din răsputeri să ajungă cu florile întregi în clasă. Momentul imediat următor este de tot râsul, în cazul în care nu ai copii. În clipa în care ce mici parcurg traseul de circa treizeci de metri spre intrare, o masă de adulţi nebuni se desprinde de careu şi aleargă spre capătul culoarului de flori. Aleargă de le sfârâie călcâiele. Sunt înarmaţi cu telefoane mobile, aparate de fotografiat, camere de filmat. E o viermuială în care se dau coate, se aud înjurături, ţipete, strigăte: „Iubire, uită-te fix la mine!”, „Dragoş, zâmbeşte!”, „Doamnă, luaţi-o şi pe-a mea de mână! E a doua, cu fundiţe!” Aceştia sunt părinţii bobocilor, dornici să-şi imortalizeze progeniturile într-unul din primele momente memorabile din viaţa de elev. La un moment dat se creează un blocaj. Doamna învăţătoare nu mai poate înainta pentru a intra în şcoală, iar părinţii nu mai au loc să-şi fotografieze sau să-şi filmeze copii. La microfon doamna director anunţă (în zadar) că în şcoală intră numai elevii, întrucât părinţii nebuni sunt deja pe scări, scoţând „the best season” până la etajul întâi, unde mai au un hop: faza în care odorul se aşază în bancă, de preferinţă prima.
Ceilalţi elevi pătrund în şcoală într-un anonimat festiv, parcă mai vorbăreţi decât îi ştiam anul trecut, ţinând în braţe flori, vise şi speranţe. Pe hol se aud şoapte: „Iete-te, bă, ne-au pus termopane şi aier condiţionat!”
